între slipul lui Nicu Șordan și pomanagii digitali. VfP 5 septembrie.

Îți mulțumesc că ai deschis linkul ăsta. Dacă-ți place abonează-te, abonează pe cineva cu gusturi similare sau abonează-te la versiunea extinsă, în care plătești pentru lecturi unice pe internet, digitalizate chiar de mine. Să aibă și amărâtul ăla de chat-gpt pe ce să se antreneze.

Scriu greu, am făcut dezlipire de retină de la pozele lui Nicușor Dan în slip.

Întâi am zis: "Asta e, mereu o să fie cineva care poartă slipul stil chiloți pe care l-a primit de la părinți la 13 ani, de ce n-ar fi primarul Bucureștiului, un tip care discută cu șefi de corporații, ambasadori, regi?". Am trecut și peste fake-news-ul din text (jurnalistul scrie că primarul se joacă cu fetița, deși se vede cum se joacă singurel, ia’te’te ce guliță de metlou a făcut, odododo) dar m-am autofocusatobsedat pă nenorocitul ăla de slip, cu un design greu de găsit chiar și în miile mele de fotografii vechi. Un om normal la cap se simte confortabil și decent cu un slip ceva gen pantaloni scurți, care are și buzunar, poți scăpa acolo o bancnotă de o sută, că-i din plastic, și nici nu arată oricui anatomia pulii și coaielor din dotare, inclusiv propriului copil. Gizăs!

Just for fun, să psihanalizăm: cum crezi că este tipul atât de dornic de ascensiune socială, recunoaștere, control dar și atât de nepăsător față de imaginea lui publică încât poartă un slip model 1978 și se joacă cu pasiune în nisip? Pentru cine nu știe, primarul Capitalei e la fel de important, social vorbind, ca președintele. Pentru că este ales, nu numit. Pentru că răspunde de două milioane de oameni pe care îi reprezintă inclusiv când e în slip, la mare. Pentru că poate fi decident-cheie pentru corporații. Viitorul Bucureștiului depinde de băiatul ăsta. Dacă mergea cu pantofi din 78 sau cu Dacie din 78, sau cu un costum din 1978 îl mai luai în serios? Îți mai puneai viitorul în mâinile lui? Și aici te invit să-l citești pe Sebastian, care o dat-o laconic și genial: v-am ales să găsiți soluții, nu să interziceți, nu să ne “faci bine” cu japca.

Și-acum, moment emoționant:

Sunteți toți extrem de drăguți cu mine. Nu e zi să nu primesc un email în care să mi se ofere ceva, de la cărți, la televizor sau pickup, sau să fiu îndrumat spre oameni care vând case vechi pline de lucruri vechi. Apreciez. Din păcate, de multe ori mesajul se încheie cu: “pentru kolectionarul”. Și aici pun frână. Explic imediat de ce.

PARANTEZĂ: Nu-mi plac lucrurile moca. Urăsc pomanagii, pișcotarii și bacșișarii. Mediul online și presa sunt pline de oameni bogați (bogați pe bune, în milioane de euro) care cerșesc zilnic cotizații, contribuții, donații, invocând diverse cauze sociale, binele public sau faptul că tocmai ei se apleacă asupra unor probleme, băga-mi-aș pula în toți mesianicii ăștia de carton. Mi-e rușine că-i cunosc pe unii dintre ei și te asigur că atunci când donezi bani în mediul ăsta, oengisto-jurnalistico-digital cel puțin jumătate din ei se duc în buzunarul javrei care i-a cerut. De-asta, când am introdus plata unui abonament pentru acest newsletter (și am făcut-o pentru că îmi consumă ceva timp), am introdus o secțiune dedicată plătitorilor. Ca să nu mă simt dator, sau, mai rău, coleg de cerșit cu milogii pulii mele de jurnaliști, realizatori și formatori de opinie. Vomit când văd aia cu “sprijină demersul nostru” venind de la lepre care își plătesc prost angajații, care îi concediază la prima abatere, care au clienți de publicitate din top 10, care iau bani de la ambasade, granturi de la fundații sau sunt deținuți la vedere de fonduri de investiții. Cum morții mă-tii să ceri bani când îi ai, futu-te-n gură de trumpist, că și ăla e cu milogeala în gură tot timpul. ÎNCHID PARANTEZA.

Să nu te superi, da? Nu e un mod abil de a face mofturi aiurea când tu-mi oferi ceva, sunt atâtea mesaje încât e clar că undeva, cândva, eu m-am făcut prost înțeles. Faza e că nu cumpăr niciodată lucruri vechi doar pentru a le revinde. Nu cumpăr pentru kolectionarul. Cumpăr pentru Muzeul Brandurilor: ziare, reviste, acte, fotografii, ambalaje de produse, pentru că acolo găsesc detalii privind brandurile vechi românești. M-am limitat la informații digitale pentru că n-am un tren parcat pe undeva în care să depozitez toate produsele fabricate vreodată în România. Și pentru că Muzeul ăsta nu e religia mea, și mi se pare logic să-mi cheltuiesc banii cu prioritate pe copil, nu pe un proiect online, atunci când cheltuiesc bani pe ce-mi trebuie încerc să adaug în “coș” și lucruri a căror revânzare mă duce pe break-even. Așa ajung în posesia unor lucruri pe care le vând, ulterior, pe kolectionarul.ro.

Dacă vrei, îți dau exemplu chiar weekendul ăsta. Am cumpărat pentru colecția de reclame vechi vreo sută de reviste România Pitorească, niște fotografii vechi și niște manuale de marketing/vânzări din comunism. Scumpuț. În același loc am găsit câteva obiecte de uz școlar cu care pot să fac niște conținut pe youtube, plus un covoraș țărănesc adorabil. Din reviste am extras ce-mi trebuia, am eliminat exemplarele rupte și pătate și am pus la vânzare vreo 50 de bucăți, plus rechizitele. Covorașul ăla va ajunge în cutia “lucruri de la tata” (ți-am zis că am o fată, nu?), pentru că are o semnificație, e megaadecvat pentru un anumit tip de eveniment. Nu fac break-even-ul, dar nici nu mă simt un nechibzuit iresponsabil. Pe scurt: pe kolectionarul găsești ce nu-mi mai trebuie mie: obiecte inutile mie luate la pachet cu altele utile și cărți/ziare/reviste din care am extras ce-mi trebuie. Nu e un business în sine în care urmăresc profitul, ci ultimul nivel al acestei sinergii de reciclare antropologică: bag gunoaie pe o parte și scot informații digitale și lucruri drăguțe pe cealaltă. De-aia și încurajez, prin prețul mic, vânzarea în loturi mari: fă tu banii ăia mulți cu revânzarea obiectelor. Eu am câștigat deja avându-le, fotografiindu-le, scanându-le. Iar dacă ai lucruri vechi despre care crezi că mi-ar plăcea trebui, vinde-mi-le. Nu vrei să-mi iei banii sau nu vrei să iei bani pe ele: propune-mi un schimb. Reține doar că nu vreau nimic moca, că nu-s la ușa bisericii cerând colivă și molfăind ceva despre deontologie, o lume mai bună, spirit civic. Băgas-mi-aș pula încă o dată în toți falșii preoți ai faptelor bune din digitalul, mereu cu cutia muiei după ei.

Plus că mai e un aspect. În România sunt deja câteva localuri, câteva reședințe și o expoziție itinerantă de jucării și rechizite vechi care și-au câștigat admirația vizitatorilor cu lucruri luate de la mine. Primesc poze în care diverse chestii pe care eu le-am scos din beciuri și poduri, murdare și pline de praf, arată grozav prin case. Am ajutat sute de oameni să-i facă fericiți pe cei dragi cu ceva din ziua, orașul, locul în care s-au născut/cunoscut, etc, iar mesajele de la ei sunt neprețuite. Ce-aș putea câștiga mai mult de atât? Lei? Nu mă pasionează deloc, eu îi folosesc doar pentru că mi-i cer alții, din când în când. În lumea mea ideală nu există bani, ci doar o fiică fericită, mult lemn vechi, mâncare bună, vin roșu, o pizdă mișto. Acum, că mă gândesc, mi-ar plăcea să am undeva, între wc și gard, doi-trei cerșetori digitali în lanț, cărora să le mai arunc câte un lemn în cap când îmi dau un ciocan peste degete sau să-i pun să o zică pe aia cu “împreună putem schimba viața cuiva” când beau cu prietenii. Pișa-m-aș pe ei, scuze pentru limbajul lor.

O zi de marți cu câștiguri de care vrei tu îți urez.

Acum ar fi drăguț să deschizi și linkurile care urmează: FamilyClean, Rineea Clean, MecumPorto, Salba Mariei, Muzeul Brandurilor, PSnews, Officedent, Kolectionarul.ro

După paywall ți-am pus azi o poveste incredibilă. În 1898, un profesor de țară din România Mică folosea un dispozitiv (primitiv, ce-i drept), care a intrat în dotarea școlilor noastre abia în ultimii 10 ani și s-a generalizat doar de vreo 2-3 ani. Ghici despre ce e vorba?