Mansuetudine și poze mici. VfP 4 ianuarie.

o expoziție din prea multă bunătate pe persoană fizică.

Jur, așa m-am trezit: plin de bunătate, îngăduință, răbdare, milă, omenie.

Am băut o cafea cu un tip care are pula magică: după ce combină câte o tipă aia îi trimite poezii, destul de stângace, ce-i drept, dar toate vorbind despre revelația pe care au trăit-o în pat alături de prietenul meu și de pula lui. Frate, nu una, nu două: multe. N-am fost invidios: într-o perioadă a vieții mele aveam scriitura magică, după unele texte de pe blog mă trezeam cu tipe la ușă care voiau în pat. Am remarcat doar că epoca poeziei re-începe, exact ca muzica: până acum a fost practicată de oameni care citiseră mult și se pregătiseră temeinic să se exprime în versuri. Din ce-am citit în telefonul tipului, acum poezia renaște ca fast-food literar, adică seamănă cu un calup de 8kg de cașcaval pentru pizza: mare, galben, paralelipipedic.

Apoi am fost să cumpăr câte ceva pentru cursul de upcycling de la finalul acestei luni. Mi-a mai trecut entuziasmul, trebuie să iau povestea în serios, pentru că n-am făcut niciodată asta cu un plan, cu un public, după un program, explicând pas cu pas. O să aibă chef să se murdărească sau e musai să iau mânuși? Să le spun să nu bea vopseaua? Ssau cum se dă cu ciocanul ca să nu te lovești? Iar dacă se lovesc, ce fac, chem instituțiile și declar accident de workshop?

Apoi i-am livrat marfă lui Mecum, am fost s-o văd pe magirl, mi-am sunat un datornic și m-am dus acasă, să termin reorganizarea colecției de fotografii vechi. Adică scoaterea pozelor pe care le păstrez dintre toate celelalte, că nu-s tocmai un monument de ordine. Iar după ce am terminat m-am decis să fac, aici, o expoziție permanentă cu ele. Hai întâi să-ți arăt despre ce este vorba.

Aici nu-s cele 20.000 de fotografii de pe kolectionarul.ro. Cutiile de arhivare din dreapta sunt pline cu poze vechi, dar le țin exclusiv pentru niște proiecte, nu-s disperat să îmbătrânesc cu ele. Fotografiile despre care vorbesc acum sunt în cutia aia de carton, mai mică decât un prăjitor de pâine, pentru că și ele sunt foarte mici. Ăsta e gheremezul colecției: mărimea.

Denumirea populară este “fotografia săracului”, pentru că la debutul acestei arte plăteai mult pentru un negativ dar și mai mult pentru developarea și printarea lui. Așa că mini-fotografia a devenit populară printre oamenii mai amărâți, dar și printre “instagramiștii" care voiau tot timpul poze, multe-multe poze!!! pe care nu și le permiteau în format decent. Ulterior, când mai toți oamenii au ajuns să dețină acte de identitate și bancnote de hârtie, iar folosirea portofelului a devenit cvasi-generală, pozele astea mici au cunoscut o nouă perioadă de popularitate, pentru că puteai să porți mereu, la tine, chipul iubitei, al copiiilor, etc. Acum nu mai era vorba de sărăcie, ci de sentimente (știi filmele în care eroul scoate o poză din portofel, se mai uită o dată la ea și moare?). Majoritatea fotografiilor mele sunt din anii 20-40, pentru că înainte de ww1 se printa pe carton, iar ulterior ww2 fotografia n-a mai fost scumpă, puteai printa măcar 6x9cm fără să faci datorii. Cred că am câteva piticanii foto și din anii 50. Din anii 60 sau mai recent: zero.

Evident, sunt mai multe mărimi de fotografii mici. Cele mai mari sunt pătrate, cam 5x5, iar cele mai mici au fix dimensiunea unui cadru de film foto.

Am să ți le arăt zilnic, câte una, sau câte trei, sau nu știu. Eu o să fiu autorul primei expoziții de newsletter din lume iar tu o să fii invitat permanent la vernisaj. Tadaaaam. Promit și că în unele zile o să fiu mai curat pe mâini (acum tocmai lipisem ceva) și că o să caut simeze mai creative decât palma. Dar trebuie să-mi promiți și tu că o să printezi niște poze cu cei dragi și o să le ții în portofel. Pun pariu de acum că cel puțin o dată pe an o să le scoți să le arăți cuiva. Pariu-pariu, nu așa, la mișto.

Mno, atentat colo, atentat dincolo … mă simt prea plin de mansuetudine ca să comentez știrile de azi. Nu mai bine citim ceva interesant, o conspirație de acum vreo 90 de ani? Astăzi - partea I, mâine partea a - cum? acolo în spate, cine a zis? - partea a doua, bravo, excelent, acum ieșiți în recreație, că s-a făcut joi.

O zi cu multă mansuetudine îți doresc.

Dacă-ți place acest newsletter nu uita să dai like (header, stânga sus). Devino abonat plătitor și vei avea acces la textele de după paywall (peste 300, până acum) și discount de 25% pe Kolectionarul.ro.

În explorarea întreprinsă dealungul secolelor pentru descoperirea acelei rase de supraoameni ce pare să fi cunoscut, intr'un indepărtat trecut, o mare parte din misterele cosmice, pe care ştiinţa noastră le redescoperă abia acum, am păşit dincolo de graniţele istoriei. Ne-am apropiat tot mai mult de marea rasă, dar n'am găsit-o. Aceşti originali giganţi au apărut pe pământ şi au dispărut într'un trecut preistoric. Dar unde au trăit şi de ce n'am dat oare peste ruinele templelor şi ale laboratoarelor lor? Le vom găsi poate atunci cănd vom ajunge să le căutăm acolo unde se află, şi în momentul acestei realizări, vom împăca poate teoria evoluţiei, cu cea care susţine degenerarea omului. Aţi auzit cu toţii de fabuloasă Atlantidă. Ne vom mărgini deci la a menţiona cunoscuta legendă a lui Platon. E primul document care se ocupă de acest continent şi are un caracter de neindoioasă autenticitate. Totuş, nu e decăt o legendă şi valoarea ei se pierde astfel în mare parte. Popoarele antichităţii situau continentul Atlantisului în vestul Africei, o regiune acoperită astăzi de' un imens Ocean. Ne va revela oare acest ocean secretul său? Vom încerca să-l sondăm.