povești, ceasuri, pisi. VfP 1 decembrie.
N-am de gând să scriu nimic despre Ziua Națională. În opinia mea, nu avem ce sărbători. Președintele se poartă ca o pizdă materialistă, vrea vacanțe-vacanțe-vacanțe. Guvernul e făcut din proști și hoți, Parlamentul din animale de circ care știu 7-8 cuvinte și se cred vorbitoare. Armata e praf și pulbere, poliția - și mai și, sistemul medical e zob, cel educațional o rușine, iar fiscalitatea o agresiune permanentă. Ieri s-a anunțat că datoria publică a depășit jumătate din PIB. Ce pula mea e de sărbătorit? Ar trebui să purtăm doliu. Cât despre restul - să mănânci ceva bun, să petreci timp cu cei dragi, să nu bei bere sau cidru și să fuți ceva mișto - astea ar trebui să fie bydefault, zi de zi, nu doar azi. Așa că mai bine-ți povestesc ceva.
Cum am luat șpagă două ceasuri și diferența națională dintre ele.
Ceasul 1
Anii 2000, ziarist. Scriu o anchetuță. Nu ca ăștia de la Recorder, desigur. Una insignifiantă, despre o companie din domeniul energiei, al cărei nume începe cu A. Cu renumele lor internațional acopereau niște tranzacții dubioase ale unor mafioți care făceau bani pentru alți mafioți din țara lor de origine. Mi-a ieșit un text foarte prost, pentru că în urma lui poliția și ANAF-ul de azi s-au dus peste ei, le-au confiscat o droaie de bani și le-au suspendat activitatea. Inerent, m-au chemat la sediul lor frumos din București pentru o discuție amiabilă cu avocații. M-am dus ca porcul la abator: mai avusesem de-a face cu avocați plătiți cu 200 de euro pe oră, era nasol (adu-mi aminte să ți-o zic pe aia cu Cosmote). Avocatul A era, însă, altceva. Mai avea un pic să-mi sugă pula. M-a felicitat pentru munca mea, nici ei nu știau (sanchi!) și voia să se asigure că investigația mea nu are în spate alte interese, pentru că acum se rezolvă și cu poliția, iar concurența X și politicianul Z fac același lucru, dar cu protecția instituției U, iar dacă am nevoie de mai multe detalii el e sigur că le pot găsi singur, desigur, compania A nu se poate implica în așa ceva. Mbine. Păi să plec. Păi să vă dăm o pungă ușurică cu promoționale nevinovate, zice el. Era epoca agendelor, pixurilor și calendarelor. Mbine. Iau punga, cobor, o bag în geanta de umăr, o iau spre metrou să mă duc la gară (n-aveam nici măcar Dacia pe vremea aia). Până acasă n-am deschis punga, doar am împărțit-o mental. Agenda o țin doar dacă e mică, pixul - nu, că mă vede careva cu el, sacoșa și calendarul - lu’ mama. Și ajung acasă. Mănânc, fac duș, diverse, deschid punga. Între agendă și calendarul de perete stătea pitit, într-un etui frumos din piele, un ceas Longines extraplat din aur. Nou, cu folia pe el. Ceva la vreo 3-5.000 de dolari. Leafa mea pe doi ani. Scutece nelimitat pentru #magirl (mai ții minte ce scumpi erau pempărșii în anii 2000, eu îi cumpăram la baxuri extrajumbo din metro, ca să mi-i permit?). Mbineeeee. Și-acum ce pula mea fac? Pun pariu că dacă sun avocatul să-i zic: “v-a căzut un ceas de aur în punga mea” o să nege (mă făcusem deja de râs o dată, așa). Așa că am trecut la planul Pintea Viteazul. L-am ascuns. Nu acasă, ci în oraș, că, slavă Domnului, Ploieștiul avea o droaie de maidane pustii. Dacă era o cheie și urmau să mă reclame la Poliția (cu care rezolvaseră!) că am cerut și luat șpagă un ceas din aur, poliția nu trebuia să găsească corpul delict. Și-am zis că văd eu după aia. Faza e că atunci când a sunat ceasul de “după aia”, maidanul se transformase într-o casă în construcție. Știu că n-o să mă crezi, dar m-am bucurat. Nu voiam și nu meritam ceasul ăla. Și, de ciudă că m-a făcut, n-am mai scris niciodată, vreun rând, despre compania A, care azi nici nu se mai numește așa.
Ceasul 2
Anii 2010. Vândusem site-ul de știri, eram bloggerul, fotograful, consultantul. Pă val, împărțeam periodic locul 1 în trafic cu mirceabadea și radufconstantinescu. Prietenul unui prieten mă roagă să-i vizitez localul și să-i dau un sfat, că era cam pustiu iar note de plată ioc. Mă duc, îmi place, mâncăm, bem, nu discutăm nimic concret, plec acasă și scriu spontan un text pe bogdanstoica.ro care viralizează. Ăla nu dă nici un semn a doua zi, nici eu, mai trec câteva zile și mă sună să trec pe la el, să vorbim. Intru, cârciuma full, masa de bețivi familiari în colț care mă întâmpină cu urale. Așa era de o săptămână și toți clienții noi pomeneau textul de pe blogul meu. Al meu, tras la față ca după sex, nu ca după săpat. Adică fericit. Nu că ne-ai ajutat, ne-ai salvat, nu dormim de două zile, vindem de rupem, am luat și evenimente, ieri am făcut trei sute de milioane încasări așa că ți-am luat ceva, sper să nu te superi. Șmaf, și ăsta, cu un Tissot negru extraplat, o nebunie de ceas, mai scump decât Golful pe care-l aveam atunci. Din reflex am vrut să refuz, dar am respirat și mi-am dat seama că sunt între prieteni, nu între inamici. Am luat ceasul și l-am purtat vreun an de zile până m-am îndrăgostit de o pisi absolut senzațională din București la care l-am uitat strategic, ca pretext de să vin să-mi iau ceasul. Ce tipă, îmi rupsese capul! Dintr-o treabă gen “ne futem o dată să scăpăm de tensiunea dintre noi” am ajuns să fac naveta Ploiești-București în fiecare seară, timp de vreo lună, până ne-am speriat amândoi de intensitate și am pus punct. În ultima seară, ea mi-a dat un cercel pe care i-l rupsesem în prima seară, așa că am luat ceasul de pe raft, i l-am pus la mână și m-am cărat. Acum vreo doi ani, într-o poză cu noul ei tip, îl avea la mână. Mi-a plăcut, pentru că și eu mă mai gândesc din când în când la ea.
Nimic după paywall, azi. Nu văd ce s-ar potrivi. Închei cu o poză-concurs: dacă nimerești anul în care a fost făcută câștigi un voucher de 200 de lei pe kolectionarul.ro. Dacă nimerești și zona în care a fost făcută - ajungi la 500 de lei.
