m-a lovit iubirea în trafic. VfP 12 aprilie 2024

proștii și pizdele mișto mi-au fost muze toată viața.

Joi 11 aprilie a fost o zi atât de frumoasă încât am tratat-o ca pe o zi de vineri 15 august.

1. Dimineață am băut trei cafele în vreo două ore, ca italienii.

2. Am sunat/văzut/vorbit (cu) toți oamenii de care am uitat săptămâna asta, așa cum fac în fiecare vineri.

3. Am procurat/montat niște ghivece uriașe, de 70 de litri, pentru momentul în care #magirl va avea chef să mai planteze ceva.

4. La prânz am mâncat în cea mai retro cantinuță a orașului, unde lucrează doar băbuțe care se poartă de parcă-ți sunt bunici și mătușe. Azi nu aveau decât ciorbă de coaste afumate și ciulama de ciuperci. Totul cu mămăligă.

5. Am băut prosecco la o oră la care alții beau apă.

6. Am ascultat, nu discutat, ce spunea unul dintre puținii oameni cu adevărat informați din țara asta. Veștile sunt proaste, revin luni.

7. Și-am adus un omagiu iubirii neîmpărtășite. Nu de mine, nu pentru mine. Așa, în general.

Semafor. Opresc. Nu trece o secundă și POC!, din spate. Cobor. Un BMW vechi. Coboară și șoferul. Un puștan. Tremurând, dar cu pupile normale, fără să-și lingă buzele, deci ok. În loc să-i zic “unde morții mă-tii te uiți?” trec la “ești bine?”. Se așează cu fundul pe capota BMW-ului și mi se pune pe un plânssssss! Băi, da știi cum? Cum plângeau fetele lui Moromote când le-a luat perceptoru’ plăpumile de zestre. Cu greu, printre spasme și muci, îmi spune că nu s-a lovit, e bine, dar s-a certat cu iubita… Eu eram pe jumătate mort de râs, pe jumătate grăbit, dar nici nu voiam să mai conducă mielul amorezat și să mai facă vreo victimă până acasă. Norocul meu: pe trotuar, un prieten de-al lui. Tot 19-20 de ani, tot 32 de kilograme. Posesor de permis auto. Îl rechiziționez pe loc și îi dau misiunea sacră de a duce blegul plângăcios la domiciliu. Nu am sunat la poliție, nu am pomenit de rca, chiar mi-a fost jenă. Păi ce, se compară o tablă de pe un Opel cu o iubire atât de mare?

Sunt foarte bucuros că am văzut asta. Tot citisem despre această generație de suflete nevinovate și paupere, care-și exprimă emoțiile atât de repede și de intens, dar credeam că e doar o conspirație. Eu la 20 de ani aveam deja vreo 5 ani de când nu mai plângeam, dar eu oricum sunt retrograd și bătrân. Probabil băbălăul nu va fi niciodată apt de muncă, va obține o scutire, ceva că îi pare rău că muncește, și îl vom întreține noi, în loc să ne asigure el pensiile. Ce regret cu adevărat este că nu i-am confiscat papucii și bermudele acestei păpădii de băiat. Sunt convins că din cauza lor l-a părăsit iubita. Le poți vedea și tu în clipul privat și anonimizat cu o reclamă veche. Că, na, poate că acest suflet de pânză de păianjen devine adult în 30-40 de ani. Poate o să se simtă jenat că în 2024 se îmbrăca ca o făzăniță. Nu?

O zi de vineri și un weekend în care să nu vezi cum diverse evenimente și relații afective și/sau emoționale fac un tip să plângă ca o pizdă.

Dă like doar dacă ți-a plăcut lectura. Din politețe deschide măcar un link: Blues Cafe Ploiești, FamilyClean, Hotel Central Ploiești, MecumPorto, Muzeul Brandurilor, Officedent, PSnews, Rineea Clean, Rue15 Coffee, Kolectionarul.ro. Abonează-te la secțiunea plătită (costă enorm, cam un leu pe zi) ca să citești zilnic lucruri pe care nu le-a mai citit nimeni pe net.

Mai știi mesajul acelui papagal de la Revolut, de ieri? Fii atent:

Nu era PR-ul, ci CeReMistul. Inspirat de el, am pus după paywall-ul de azi discursul lui Ceașcă de la Congresul de Marketing desfășurat la București acum vreo 50 de ani. Să vadă vițelul că și cizmarul ăla semianalfabet era mai coerent.

Imi este deosebit de plăcut ca, în numele Consiliului de Stat şi al Guvernului Republicii Socialiste România, precum şi al meu personal, să adresez un cald salut participanţilor la lucrările Congresului Internaţional de Marketing care îşi desfăşoară lucrările în Capitala patriei noastre.