Viața fără Proști 20 iunie 2022

Jun 20, 2022

Am fost cinic și rău joi, când ți-am scris textul de vineri. Am simțit că ai simțit. Să știi că și providența a simțit, mi-a dat la temelie weekendul ăsta fix acolo unde mimez eu că n-am nimic: la emoții.

Vineri m-am trezit cu un cauciuc mai moale decât trebuia. M-am dus la vulcanizare, am cerut o presiune la toate roțile și am întrebat cât costă: “Doi lei”. Am calculat rapid cât timp am pierdut eu să mă duc la vulcanizare, cât timp pierd acolo, mi-a dat 20 de minute și am decis pe loc să-mi iau o pompă cu manometru. Știu că pare un raționament complet ilogic, dacă e un serviciu atât de ieftin ar trebui să nu-mi bat capul să schimb asta, dar eu îmi cumpăr serviciile cu moneda timp, care aici se vindea la un curs de 6 lei ora. Aș și cumpăra niște ani, dacă s-ar putea, pentru că timpul este singura resursă neregenerabilă pe care o am. Și exact când terminsem cu calculele tipul de la vulcanizare mi-a cerut să-l ascult cinci minute. O speță tipic rurală, cu un viceprimar corupt, un șanț la el în poartă și lipsa apei potabile pentru că a reclamat niște lucrări ilegale. Am vrut să fug, dar mi-am dat seama că, la cât curent și deranj i-am provocat omului care mi-a cerut doar doi lei, aș fi un zgârcit dacă n-aș lăsa măcar acest bacciș de atenție.

Sâmbătă a fost așa, de mi-e și jenă să-ți povestesc. Am ajuns acasă târziu de tot, pe la 3 noaptea. Imediat ce m-am schimbat am realizat că am uitat în mașină, de peste zi, portofelul. Acte, carduri, etc. Cobor să le iau. Nici țipenie pe stradă cu excepția ei. O femeie robustă, îndesată, aflată pe trotuarul opus, care se legăna de pe un picior pe altul, privindu-mă fix, cu capul înclinat într-o parte. A făcut asta cât am moșmondit eu la mașină, am închis-o, am mers agale spre ușa blocului și m-am întors spre ea, să verific dacă încă se mai uită la mine. Se uita. Și deși nu-s sperios, nu-s superstițios și nici nu mă uit la filme cu spirite malefice, am simțit că nu sunt unde trebuie. Că dacă femeia asta ar fi mai aproape de mine și ar avea cum mi-ar face rău. Mi-a dat o stare tare tâmpită, de care am râs în lift, așa că am decis să mai supraveghez puțin femeia, din balcon. Timp de încă o țigară (3-5 minute), cât am stat să mă uit la ea, a stat cu spatele spre mine, privind fix în geamul magazinului de peste drum, tot cu capul lăsat într-o parte, tot legănându-se. Am și filmat-o, pentru că faza devenise de-a dreptul interesantă. “O nebună”, mi-am zis, și am intrat înăuntru. Numai că exact înainte să adorm mi-a venit gândul ăla nasol: dacă nu se uita la vitrină, ci, folosind reflexia geamului, se uita tot la mine?

Iar duminică am făcut o regresie. Am fost din nou copil, vara, la bunica mea din Vrancea și am auzit-o țipând la mine: “mai dă-te, mă, jos din cireș, că te apucă pântecăraia” și “nu mai mânca cireșe pe burta goală că te caci pe tine, acolo, în pom”. De fapt: m-am trezit pe la 6, am băut cafea, am plecat la ale mele și pe la 8.30 am întâlnit o femeie din Vrancea care vindea cireșe de-alea mari, în forma unei inimi. Am cumpărat cireșe pentru că am auzit Vrancea, iar când am gustat una am simțit nevoia să mănânc, exact ca în copilărie, cel puțin jumătate de kilogram. Și ghici cine gonea spre casă, pe la 9.00, râzând ca un dobitoc, cu vocea bunicii în urechi “ai să te caci pe tine, ai să te caci pe tine….”. Nu m-am, dar nici mult n-a mai fost, probabil cafeaua a potențat faimosul efect al cireșelor de Vrancea, de care uitasem. Gustul, însă, merită riscul: un fel de umami primitiv, cireșele nu sunt foarte dulci și au o aciditate interesantă, dacă le mănânci repede par picante. Așa că am avut grijă să-i duc și fiicei mele o pungă de două kilograme, spunându-i: ‘iubito, insist să ții minte să nu mănânci niciodată cireșe de Vrancea înainte de un moment important, că astea au o particularitate…..”