Viața fără Proști 23 martie 2022
O zi adorabilă, cu mulți proști. Mie îmi general nu-mi plac imbecilii dar ăștia de azi păreau genul care-și dau cu ușa de la comodă în dinți. Să explic. Am postat și pe youtube îndemnul ca oamenii care găzduiesc refugiați ucraineni să ceară statului român banii alocați pentru aceștia fie ca să le facă viața mai ușoară musafirilor, fie pentru a pune banii deoparte pentru viitoarea aventură a acestora, fie spre casă, fie spre Occident. Sumele le știți: 50 lei/zi/cazare, 20 lei/zi/mâncare. 2.100 lei lunar pentru un om fără casă, mașină, job, aflat într-o țară în care nu știe nici să zică “mi-e frig”. Ei bine, unora li se pare o sumă imensă. “Sunt români care nu câștigă atât. Eu nu-i aloc copilului meu 70 de lei pe zi. În spitale se dau doar 16 lei pe zi pentru mâncare, nu 20”. Și alte asemenea fraze fără sens. De parcă e (alt)cineva de vină că Fane acceptă să muncească pe bani puțini. De parcă copilul lui Sorin e pe străzi, ca ucrainenii, nu la casa lui. De parcă bolnavii din spital sunt trimiși să-și ia mâncare de la nonstop și s-o gătească singuri. Mă rog. Ce vreau să zic este că genul ăsta de proști, cărora ura le întunecă rațiunea, mă fac fericit. Îmi dau seama că oricât de tare m-aș enerva, la mine rațiunea prevalează întotdeauna. Că sunt norocos să n-am asemenea imbecili în anturaj. Că îmi merit fiecare leu câștigat, nefiind atât de prost. Când citesc ce scriu asemenea cretini mă simt ca-ntr-o sesiune de mindfulness: cu un jack rece, tennessee whiskey în căști și o tipă care-mi suge pula meticulos și delicat.
Azi am ajuns (fainălii!), la refugiații găzduiți de prietena mea. Am fost cu #magirl să luăm de-ale gurii, atenți să nu uităm smântâna și usturoiul, despre care google spune că nu lipsesc din bucătăria ucraineană. Stingheri ca un ginerică aflat pentru prima oară în lift doar cu soacra, am intrat și ne-am prezentat. Au spart ele gheața interetnică aflând că port un nume - se pare - ucrainean. A urmat o poveste care m-a (re)stingherit foarte tare. Povestea fugii din iad. Bunica, mama și cei doi copii au așteptat o zi întreagă primul tren în care s-au putut urca din Zaporoje. 11 oameni într-o cușetă de două locuri, adică au mers în picioare. Din nefericire, trenul avea rută prin Ungaria și n-a oprit decât după 31 de ore, ocazie cu care au avut acces pentru prima oară la o toaletă și la apă de băut. Per total, au mers trei zile cu trenul până au ajuns la București, și apoi la Ploiești. Bagaje? Tot grupul a avut un troller mai mic decât geanta mea de un weekend la munte. Pe 99% din oamenii pe care îi cunosc eu o asemenea experiență i-ar fi traumatizat până la un abonament la psiholog, dar femeile astea sunt din alt material: ne-au mulțumit pentru merinde, ne-au zâmbit și ne-au invitat la un ceai. De-al lor. Dintr-o pungă prăpădită, bunica a scos câteva pliculețe de ceai negru din Ucraina. Am băut cât să nu se supere, deși la fiecare înghițitură aveam senzația că le jefuiesc.
Dacă ai cum, întreabă-ți refugiații de ce au nevoie. Ana, de exemplu, avea nevoie azi doar de o oliță pentru cea mică. Dacă ți se spune “nu avem nevoie de nimic”, ia doar de-ale gurii: carne de porc, cartofi, smântână, usturoi, ceai negru. Cantități normale, pentru o zi-două, că nimeni nu e cazat într-o ladă frigorifică cu spațiu nelimitat pentru provizii. Nu te duce peste ei după șase seara, pentru că ultima parte a zilei le dă o stare de nervozitate, de pe la ora aia încep în Ucraina alarmele, bombardamentele, atacurile, și inevitabil se gândesc la ce se întâmplă acasă la ei. Dă-le măcar acest suport moral.
o zi de miercuri fără proști îți urez.
Susține acest newsletter accesând linkurile de mai jos…
Doame ce bine ai descris gurile de ceai... Nu puteai găsi cuvinte mai potrivite pt a descrie acel sentiment. Este important să acceptăm un ceai sau orice gest de mulțumire de la persoanele pe care le ajutăm. Pentru că vor să de-a o formă acelui mulțumesc. Eu am făcut de multe ori greșeala de a refuza acel ceai pentru că știam că nu au și nu vroiam iau de unde nu era, dar într-o zi am înțeles că pentru ei este o bucurie la fel de mare ca a mea de a îi ajuta atunci când împart ceva de-al lor cu mine. M-am întrebat cum m-aș simți eu dacă cineva m-ar ajuta in momente grele și ar refuza orice eu i-aș da in schimb. ( Clar că nu mă refer la bani). Și atunci am înțeles că pentru ei este foarte important să se simtă că pot și ei da ceva. Îți mulțumesc
Uuups...mentiunea cu ceaiul negru e buna rau! N-am stiut-o. S-a notat, se respecta.