Viața fără Proști 3 august

Aug 03, 2022

După o zi infernală în care am reușit să finalizez expoziția asta m-am făcut muci cu o sticlă de apă minerală și cele mai bune paste mâncate de mine în ultimii 5 ani, după care am continuat raidul prin cele patruj’de locuri unde mai aveam de rezolvat chestii cu hârtiile, cu presa, cu online-ul. Am ajuns acasă pe la 6 seara, cu starea de spirit a unui ciorap ud ținut în alt ciorap într-o pungă de plastic ținută în soare. Fac un duș și scriu substacu’, mi-am zis. Și aici s-a resetat totul.

Ploieștiul e fără apă caldă de câteva zile. Oficial, se repară un cazan la compania de termoficare. Neoficial, se ascund niște chestii pentru care oamenii normali din alte țări și-ar demite conducătorii și de care, pe fond, mă doare-n cot tocmai pentru că știu ce se petrece și că nimeni nu poate opri nimic. Azi am făcut al patrulea duș rece. Aproape că m-am obișnuit. Reobișnuit.

Am crescut o bună parte din copilărie într-o casă fără baie, în care ne spălam la cădiță, în bucătăria bine încălzită în prealabil. Puneai cădița pe două scaune și spălai capul și bustul, iar apoi puneai cădița jos și spălai picioarele și puța. Dar pentru asta trebuia să fie bucătăria disponibilă, ceea ce, într-o casă cu 4 copii, era posibil doar în ziua de baie. În restul zilelor ne spălam pe ici pe colo, unde bătea soarele, cu apă rece, la pompa din curte (știu că sună inuman, dar nu m-a afectat în nici un fel).

Apoi a venit armata, unde dușul erau mereu rece și - atenție - obligatoriu în fiecare zi, 365 de dușuri pe an. Să mai zic că nu răcea nimeni, că nu chiuia nimeni când simțea apa aia ca gheața pe spate, în noiembrie, și că nu se văita nimeni? N-are rost, nici măcar eu nu mai sunt cel de atunci, nu doar vremurile. Duminică, la primul duș rece, am chiuit un pic. La al doilea mi-am protejat cu mâna niște zone de jetul de apă șoptind please, no. La al treilea m-am grăbit și doar am înjurat puțin. Azi, însă, cu munca finalizată și cu dorința nerostită de răsfăț, mi-a fost foarte greu să spuport apa aia rece. Aproape că n-am mai vrut să mă limpezesc și pe spate.

Uite și partea bună a dușului cel rău: sunt vioi ca la 7 dimineața. Pot să analizez ce mi s-a întâmplat ieri, cu dezamăgirea aia cruntă. Practic, datorită unor oameni care nu sunt în stare să livreze o banalitate am reînvățat că nu apa este prea rece, ci că așteptările mele sunt prea calde. Și-ți recomand și ție să te gândești la asta. Ia-ți o amintire de-asta, mai neplăcută, pentru care nevolnicii de azi se duc la psiholog, și folosește-o ca antrenament personal de refăcut așteptările. N-o să mai ai nici o problemă, cu nimeni, niciodată. N-o să mai fii dezamăgit niciodată și nimic n-o să mai fie atât de nasol.

Nu vreau să spun că e bine să accepți orice fel de duș rece de la oricine doar pentru că poți să suporți apa ca gheața. Zic că e bine să-l gestionezi cu demnitate, nu văitându-te, până când poți să renunți la furnizorul de apă rece și/sau să-l determini să livreze din nou apă caldă.

Prin text am pus niște poze, făcute azi, după pastele alea fabuloase, când toată lumea îmi zâmbea prin Nikon. Sper să-ți placă.