în altă dimensiune. VfP 23 aprilie 2024.

proștii și pizdele mișto mi-au fost muze toată viața.

Ce plan îmi făcusem! Cum vin, fac o poză înainte și o poză după, filmez 90%, discut cu ei, filozofăm împreună… Și m-am trezit în groapa cu lei.

Am fost la o școală rurală cu un atelier de upcycling. Am luat cu mine plastic, mânuși, vopsea, cutere și câteva zeci de obiecte casnice pe care copii le recunosc rapid. Îmi propusesem să le explic întâi avantajele financiare ale upcyclingului, că-s sătui bieții de ei de reproșul că ucid planeta, apoi să-i învăț niște tips&triks, apoi să facem ceva foarte mișto împreună… Ciuciu. Au năvălit, decupat, vopsit, pozat într-o frenezie care a dus și la ciupirea unui deget de fetiță, și la pătarea câtorva geci. În două ore făcusem prea repede ce trebuia făcut în patru. N-am nici un reproș de făcut copiilor, mulți dintre ei cresc aproape singuri, au părinții la muncă afară. Nici profesorilor, pentru că ar fi culmea să mă iau de dăscălimea pauperă dintr-o comună. Nu vreau să mă iau de nimeni, dar: băi, trebuie făcut ceva cu copiii ăștia. Unii dintre ei aproape că nu ne mai înțeleg limba.

• Le-am acoperit mesele cu folie, i-am rugat să-și dea jos gecile și să-și suflece mânecile și să vopsească doar pe masă, astfel ca nici podeaua, nici hainele lor să nu facă contact cu vopseaua. Cinci minute mai târziu, unul striga că și-a pătat geaca ouvărsaiz.

• Pentru că erau destul de mici, am zis să folosesc doar eu cuterul, lăsându-le lor foarfecile. Cumva s-au lipit de cutiile mele de unde au extras douăzeci de cutere, din care am mai găsit, la final, pe mese, doar 11. Din fericire, s-a tăiat la un deget doar o fetiță, care nu s-a văitat.

• Cutiile cu sandwich-uri, pe care le asaltaseră la început, deși erau pentru momentul de pauză, au devenit neinteresante la pauză, când făceau poze și filmări. La final abia se îndurau să apuce câte unul.

O profesoară m-a rugat să le las lor vopselurile, deși nu erau niște scumpeturi. Aș fi făcut-o, dar copiii au plimbat pensulele prin toate cutiile, astfel că la final toate cutiile conțineau cam aceeași nuanță de mov. Unul vopsea verde, lăsa să se usuce, altul dădea peste cu roz, mai venea unul să mai decupeze ceva, toți cu pensulele picurând pe jos, călcând în ea și plimbând vopseaua prin toată sala, complet imuni la reguli, sfaturi. La 12-14 ani, nu la 6. De fapt, dacă e să rezum experiența la o singură frază, aia ar fi: un copil de azi care face ceva nu te aude, nu te vede, indiferent de stimulul cu care mai vrei să-i indici o acțiune. Nu-s psiholog, știu doar cuvinte din zonă. Ce e asta? Deficit de atenție sau prezența în altă dimensiune?

Cum ziceam, nu copiii sunt de vină. Nici părinții lor. Nici școala rurală. De vină este nenorocitul de sistem educațional care a exclus disciplina dintre disciplinele școlare. Nu mai există reguli, norme, pedepse, profesorii se tem de elevi, elevii nu-i aud pe profesori, iar părinții habar nu au.

Parțial, eu am învins, ieri, sistemul. Eram fresh si aveam timp. Am insistat să mă privească toți, să mă asculte, am spus același lucru fiecăruia în parte iar atelierul a fost ok, copiii chiar au făcut cu mâinile lor niște lucruri foarte cool. Dar victoriile mele au durat 2-4 minute fiecare. Lăsați doar între ei, reintrau spontan în vârtejul ăla de totul repede și amestecat. Hai să spunem că nu mi s-a părut cel mai mișto semn de anul ăsta. Verific miercuri și joi, când repet atelierul în alte două școli, dacă e un trend general și revin cu detalii.

N-am chef să mai scriu și altceva. Am chef să joc baschet cu toți miniștrii Educației + blenderul prezidențial. Ce talpă pe genunchi le-aș pune când sar, ce coate în gură le-aș da din săritură, nu-ți imaginezi, baschetul e un sport foarte bun să distrugi un om și fizic și psihic, iar ăștia merită să-i doară până în sufletele alea de distruși distructivi ce sunt.

Închei cu un mesaj de la Oana C., singura care s-a prins că matematica mea de seară e praf. Am scris că Primăria București are un buget anual de două miliarde de euro și că “dacă ajungi primar și smântânești doar 10% din banii ăștia, la finalul mandatului ai pus-o de 200 de milioane de euro." Oana a zice că nu. Că mandatul unui primar are 4 ani, deci 200 milioane x 4 = 800 milioane euro. Deci acum ne ridicăm toți, câteva mii, și o aplaudăm pe Oana, pentru că e singura care a trecut nevătămată prin Codrii Frazelor Meșteșugite.  

O zi de marți cu copii îți urez.

Dă like doar dacă ți-a plăcut lectura. Din politețe deschide măcar un link: Blues Cafe Ploiești, FamilyClean, Hotel Central Ploiești, MecumPorto, Muzeul Brandurilor, Officedent, PSnews, Rineea Clean, Rue15 Coffee, Kolectionarul.ro. Abonează-te la secțiunea plătită (costă enorm, cam un leu pe zi) ca să citești zilnic lucruri pe care nu le-a mai citit nimeni pe net.

După paywall, povestea DN1 A. Drumul spre munte. Oameni legendari cu viziune și situații de trafic exact ca cele de azi.

Drumul spre munte

În 1898 ministrul Lucrărilor Publice de la acea dată, Ion I.C. Brătianu decidea înfiinţarea unui serviciu special care să se ocupe doar de şoseaua naţională Câmpina-Predeal, numindu-l în această funcţie pe inginerul-şef Nestor Urechia. Acesta publica în anul 1913 o lucrare extrem de amănunţită despre ceea ce cunoaştem azi drept DN1 şi segmentul său cel mai dificil şi atunci, dar şi azi, Câmpina-Predeal, pentru că după Câmpina „fiind drum de câmp, fără trecut istoric, lipsit de piedicile straşnice pe cari natura le-a îngrămădit în Valea de sus a Prahovei."

Drumul Câmpina-Predeal s-a făcut în mai multe etape reuşind treptat să devină principala trecătoare montană, lăsând în plan secund Valea Teleajenului sau pasul Rucăr-Bran. Iniţial, în Evul Mediu, cea mai mare parte a înfloritorului comerţ al saşilor din Braşov cu Muntenia se realiza prin Bran. În disputele medievale între domnitorii Tării Româneşti şi Brasov muntenii îi ameninţau pe braşoveni cu blocarea accesului la drumurile de negoţ, o modalitate eficientă de a pune presiune în negocieri. Iniţial legătura între cătunul Posada şi Predeal se făcea pe o potecă pe care se circula pe jos sau cu cai individual. Dar chiar şi pe această potecă erau negustori care se aventurau şi-şi transportau marfa pe aici (denumiţi prahoveni dar fără legătură cu judeţul, ci doar pentru că-şi tranzitau marfa pe valea superioară a râului Prahova). Marfa era descărcată de pe cai la Câmpina, unde funcţiona şi vama Munteniei, şi apoi încărcată în căruțe.